Programul WORK&TRAVEL = SCLAVIE   Leave a comment


 

Au vrut să trăiască visul american, însă s-au trezit într-un coşmar. Gândulvă prezintă experienţele unor studenţi români plecaţi să muncească cu programul “Work & Travel”, limitat anul acesta de către Departamentul de Stat American, în urma tot mai multor plângeri ale participanţilor care au reclamat condiţiile dure în care au fost nevoiţi să muncească precum sclavii.

Ionuţ-Decebal Bilan (22 ani) şi Cosmin Isvoranu (25 ani) sunt doi dintre românii care au protestat în luna august împotriva condiţiilor de lucru dificile de la fabrica de ciocolată Hershey, din Statele Unite ale Americii, după ce au investit aproximativ 3.000 de dolari în programul “Work &Travel”. Atunci, peste 200 de studenţi, cei mai mulţi originari din Turcia, China, Mongolia, Kazahstan, România, Polonia şi Republica Moldova, au ieşit în stradă şi au încetat lucrul în urma neînţelegerilor cu angajatorii.

“Voiam mult să-i cunosc pe americani, să văd cum sunt ei de-adevăratelea. Ştiam şi eram pregătit să muncesc, nu m-am ferit deloc de asta, dar cu siguranţă nu bănuiam că va trebui să mă comport precum un robot”, povesteşte Cosmin, pentru gândul.

Şi pentru Ionuţ Bilan, imaginea unei ţări care are multe de oferit, promovată cel mai adesea în filmele americane, a avut un rol substanţial atunci când s-a decis să plece. “Înainte să ajung mă aşteptam să găsesc America precum în filme. Aveam altceva în cap. Realist vorbind ştiam că e vorba de muncă, dar credeam ca o să am şi ocazia să vizitez câteva obiective”, povesteşte Ionuţ, pentru gândul.

“Ridicam aproape 12 tone pe zi”
Înainte să pună piciorul pe pamânt american, Ionuţ cheltuise deja 1.700 de dolari pentru acte, biletul de avion şi comisioanele aferente, însă cel mai interesant aspect a fost că în prima zi de şedere a plătit alţi 800 de dolari pentru agenţia de recrutare care intermedia relaţia dintre el şi angajator. “Când am plecat din România am avut o singură opţiune în ceea ce priveşte jobul, şi anume fabrica de ciocolată. Motivaţia lor a fost că la momentul în care m-am decis să plec, în luna iunie, după ce îmi luasem licenţa, doar acest loc de muncă mai era valabil”, povesteşte Ionuţ.

Volumul de muncă la care erau supuşi studenţii era copleşitor. “Pachetele de ciocolată pe care trebuia să le mutăm ajungeau şi la 20 kg. Erau sute de cutii într-o singură zi, iar banda de producţie funcţiona extrem de repede. La un calcul rapid pe care l-am făcut am ajuns la concluzia că ridicam 12 tone într-o singură zi”, spune tânărul.

“Eu am ales fabrica de ciocolată. Ma gândeam cât de greu poate fi?”
Deşi ar putea fi uşor etichetată ca o alegere neinspirată, Cosmin a ales în mod sincer oferta de lucru de la fabrica de ciocolată Hershey. “Am avut de ales din mai multe posturi şi singur am decis că vreau să ajung la fabrica de ciocolată. M-am gândit cât de greu poate să fie într-un asemenea loc. Plata s-a realizat conform contractului, adică 8,10 dolar pe oră. Lucram opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână”, declară Cosmin.

Problemele românilor nu s-au limitat la condiţiile de muncă. Cazarea era la circa o oră depărtare de locul de muncă, fiind impusă de către angajator, iar la capitolul confort nu se puteau lăuda decât cu nişte mese, două canapele şi câteva spaţii de depozitare.

“Poate nu existau atât de multe probleme cu această cazare dacă angajatorul nu ne lua direct 400-500 de dolari pe lună, pentru o singură persoană”, declară Ionuţ. Toate celelalte obiecte, de la farfurii şi până la aşternuturile de pat au fost nevoiţi să şi le cumpere din banii proprii. Cosmin confirmă şi el faptul că patru studenţi dădeau aproximativ 1.600 de dolari pe lună, o suma extrem de mare faţă de chiria plătită de o familie obişnuită, care dădea in jur de circa 800 de dolari lunar.

Trei zile de protest pentru a fi luaţi în seamă

Studenţii au încercat să expună angajatorului problemele prin care trec, însă toate discuţiile s-au lovit de un refuz categoric. “Nu ai cui să te plângi sau să-ţi reclami drepturile. M-am simţit ca o minge, trimis fie la angajator, fie la sponsor. În actualul sistem, ca participant, eşti pus într-o relaţie cu patru-cinci companii, iar tu eşti constrâns de toate”, declară Ionuţ.

Cei doi studenţi români, alături de alţi 200 de la fabrica de ciocolată, au decis că singura modalitate de a atrage atenţia asupra problemelor pe care le au este greva. Pe 17 august 2011, prima zi de protest, tinerii ajunseseră la fabrică hotărâţi să oprească producţia, însă acolo erau asteptaţi deja de poliţişti. “Noi am cerut doar condiţii umane de lucru. Ştiu că după noi urmau să aducă tineri din Brazilia şi Thailanda. Protestele au durat 3 zile”, precizează Cosmin, bucuros că după acest eveniment angajatorii nu i-au mai ameninţat şi chiar au dublat numărul de muncitori care lucrau la banda de producţie.

Chiar dacă experienţa pe care au avut-o în SUA nu le-a lăsat cea mai plăcută amintire, cei doi tineri au totuşi puterea să privească în urmă, fără resentimente, deşi pentru Cosmin, spre exemplu, munca din programul “Work & Travel” l-au lăsat “pe minus” cu 2.000 de dolari. “Sunt mai optimist de felul meu. Am încercat să mă gândesc mai mult la cei care mi-au fost alături în SUA, de aceea nu-mi regret călătoria. Sper doar ca acest program să devină unul cât mai onest pentru toţi studenţii care pleacă, indiferent de ţara lor de provenienţă”, mărturiseşte Cosmin.

Ionuţ Bilan, pentru care experienţa “Work & Travel” i-a adus doar 1.200 de dolari în total, deşi a investit 3.500 la plecare, încearcă să-i atenţioneze ceilalţi studenţi că modul în care se informează asupra ofertelor de lucru este foarte important. “Nu mai puţin important este ca ei să ştie că au drepturi şi să nu le fie frică să vorbească. Românii trebuie să cunoască faptul că şi ei au dreptul să protesteze”, afirmă Ionuţ.

Întrebat de gândul ce părere are de noile modificări realizate recent de către Departamentul de Stat American în legătură cu studenţii care pot participa la programul “Work & Travel”, respectiv limitarea numărului de viitori participanţi şi o oprire temporară a parteneriatelor cu noile firme, Ionuţ Bilan precizează că acestea nu schimbă în fond cu nimic situaţia actuală. “Am luat odată legătura cu ei şi pot spune că erau derutaţi, nu ştiau ce se întâmplă cu studenţii şi argumentau că fiecare firmă care se ocupă de tineri ar trebui să se investigheze singură dacă apar probleme. E absurd”, conchide Ionuţ.

“Noi nu suntem nimic altceva decât o mână de lucru ieftină”

După două vizite în SUA prin programul “Work & Travel”, Adrian Bucu, de 26 ani, s-a gândit că şi a treia încercare ar trebui să fie una norocoasă, numai că de această dată, schimbul cultural promis studenţilor s-a transformat mai degrabă într-o muncă fizică dificilă la fabrica de conserve Seneca Foods, din Minnesota. Acolo, mai bine de 40 de români au fost angajaţi să spele utilajele din fabrică, să execute sarcini operative pe ele şi să colecteze porumbul. “Din cei 100 de studenţi angajaţi, pot spune că jumatate erau români”, mărturiseşte, pentru gândul, Adrian Bucu.

Adrian lucra ca operator de utilaj şi avea ca principală sarcină, timp de 12 ore pe zi, şase zile din şapte, organizarea paleţilor cu produse în vederea distribuirii. “Trebuia să apăs nişte manete care erau greu de manevrat, într-un timp cât se poate de scurt. La un moment dat îmi cumpărasem chiar şi cremă din pricina durerilor de la articulaţii”, declară Adrian.

De asemenea, managerul companiei le cerea tuturor angajaţilor să fie prezenţi cel puţin o dată pe săptămână şi la colectarea stivelor de porumb. “Pot spune că era îngrozitor aici. Ramificarea pe benzi se făcea manual, nu aveai voie să stai jos deloc, iar praful era de-a dreptul sufocant. Ulterior, toate utilajele trebuiau spălate cu apă rece”, povesteşte Adrian.

Locuinţa în care erau cazaţi studenţii era mai degrabă o baracă pe care o împarţeau cu mexicanii angajaţi, iar bucătăria, frigiderul şi chiar duşurile erau la comun. “Toţi bărbaţii stăteau goi şi se uitau unul la altul, nu existau perdele, nimic”, spune Adrian.

O altă surpriză neplacută pe care studenţii au întalnit-o la fabrica Seneca Foods a fost reprezentată şi de greşelile tot mai dese din fluturaşii de salariu, în care se nota că şi orele muncite peste program au acelaşi preţ cu o oră de activitate obişnuită, primind astfel cu circa 50 de dolari mai puţin în fiecare lună. “Managerul de resurse umane întorcea privirile când încercam să discutăm cu el. Ne spunea doar să-i anunţăm dacă vrem să ne schimbăm locul de muncă”, declară Adrian. Tot conducerea era cea care nu informa studenţii asupra salariilor garantate.

“Conform legii americane, ei ne plăteau cu un salariu minim garantat, chiar şi atunci când multe activităţi erau suspendate din motive obiective, dar nimeni nu ne spunea că şi dacă stăm acasă vom primi bani. Mulţi dintre noi se duceau şi, bineînţeles, munceam pe un salariu care oricum îl primeam”, povesteşte Adrian.

Deşi în cele două experienţe pe care le-a avut cu programul “Work & Travel” Adrian obişnuia să se întoarcă în ţară cu aproximativ 8.000 de dolari, anul acesta, munca depusă la fabrica de conserve Seneca Foods a valorat aproximativ 5.000 de dolari.

“Din păcate, noi românii nu suntem uniţi. Am observat cum se fac mai degrabă bisericuţe şi astfel nu ştim să ne apărăm interesele. Work & Travel a devenit o afacere, iar noi nu suntem nimic altceva decât o mână de lucru ieftină. Cel mai greu e că cei care ne exploatează rămân întotdeauna ascunşi undeva sus, pe un scaun înalt”, concluzionează Adrian.

“Am trăit pe propria-mi piele scenele dramatice din filmul ăla, “Moartea domnului Lăzărescu””

Pentru Elena Rădulescu, studentă la Universitatea din Bucureşti, “Work & Travel” a însemnat: muncă pe brânci timp de trei săptămâni, o viroză respiratorie, două luni de tratament şi 2.600 de dolari pierduţi.

După ce a trecut la sfârşitul lunii mai şi de interviul de la Ambasada Americii, Elena le povestea cu entuziasm colegilor de grupă cum va petrece patru luni în North Myrtle Beach, o staţiune situată pe coasta de est a Statelor Unite, la Oceanul Atlantic. Aşteptările studentei erau pe măsura promisiunilor făcute de “Student Travel”, agenţia din România, care a încasat de la tânără 2.000 de dolari pentru a-i intermedia un post de cameristă.

Studenta se aştepta la şase ore de muncă pe zi, un salariu decent, bacşiş, distracţie, multe călătorii şi prieteni noi. “Mi-am dorit atât de mult să plec, încât am început să-mi fac bagajele cu o lună înainte. Număram zilele şi deja mă gândeam ce-mi voi cumpăra din America la sfârşitul verii: o cameră foto performantă, un iPod şi un E-Reader, unde mă gândeam să-mi stochez toată arhiva Vanity Fair şi mai multe cărţi”, a povestit Elena pentru gândul.

Pe 19 iunie, după 28 de ore de zbor cu avionul şi două escale, la Londra şi Atlanta, Elena a ajuns la destinaţie, fără a avea un loc unde să stea. Norocul fetei l-a reprezentat un anunţ postat pe un zid de un grup de studenţi din România, care erau în căutarea unui coleg de apartament.

După o noapte de odihnă, Elena a început lucrul de cameristă la un hotel. Totul era bazat pe reguli stricte, iar un superviser venea să vadă dacă paharele nu au urme de apă, dacă pereţii nu lasă praf pe degete, dacă e aerisit sub salteaua patului, iar “băile trebuiau curăţate cu periuţe minuscule, asemănătoare celor de dinţi”.

“Ziua de muncă începea dimineaţa, la ora 9:00 şi se termina la ora 19:00. Pentru fiecare oră muncită primeai 8 dolari. În caz de neîncadrare în timp, reclamaţii din partea clienţilor, nemulţumiri de-ale superviserului, erai sancţionat şi ţi se tăia din numărul de ore. Weekend-urile însemnau chiar mai multă muncă decât în zilele obişnuite. Eram practic o slugă. Mă simţeam o sclavă şi eram de multe ori depăşită de situaţie. M-am dus în America să cunosc o altă lume, să interacţionez cu alţi oameni şi să şi muncesc. Realitatea depăşea orice închipuire, în sens negativ. Eram muncită până când ajungeam să adorm îmbrăcată”, îşi aminteşte Elena.

După două săptămâni petrecute în SUA, românca s-a îmbolnăvit. “Nici nu mai puteam vedea bine. Aveam stări de vertij, tremuram şi nu-mi mai simţeam gâtul. Parcă eram anestesteziată”, îşi aminteşte fata pentru care salvarea a venit de la un şofer al hotelului care a dus-o la spital, deoarece şefii săi au ignorat-o. După o săptămână de tratament ş repaus, Elena a cerut să fie transferată pe un alt post, dar a fost refuzată. A încercat fără succes să găsească altceva de lucru şi s-a întors în ţară.

Mai slabă cu 10 kilograme şi bolnavă, Elena a ajuns pe 15 iulie acasă, la Râmnicu Vâlcea. Alarmaţi şi îngrijoraţi de starea în care şi-au regăsit fiica, părinţii Elenei au internat-o în aceeaşi zi în spital. “Medicii vâlceni nu m-au mai lăsat să plec acasă. Mi-au spus să că sunt la un pas de a face septicemie şi de a muri”, a mărturisit Elena.

Despre experienţa din această vară, Elena nu mai are prea multe de zis. “Am plecat în Statele Unite cu gândul să câştig bani şi să mă distrez. Am văzut numai Atlanta, la escală. M-au hălmădit pur şi simplu, dar cel mai grav e că am trăit pe propria-mi piele scenele dramatice din filmul ăla, “Moartea domnului Lăzărescu”. Nu aş mai pleca în State, nu la muncă, cel puţin. Totul depinde de noroc. Pe mine m-a atras oferta: job Ocean, bacşiş, distracţie…Ceea ce trebuia să fie o vară extraordinară, s-a transformat într-un coşmar”, a mărturisit Elena Rădulescu.

Responsabilitatea se pierde în birocraţie

Relaţia birocratică dintre firmele care intermediază acest program face aproape imposibilă asumarea responsabilităţii, deoarece inclusiv drepturile studenţilor sunt împărţite în cadrul mai multor companii. Prima oprire a unui tânăr care doreşte să plece în străinătate este la o agenţie de recrutare din România, care îi va prezenta paşii legali necesari în schimbul unei sume de aproximativ 1.000 de dolari. Ulterior, datele sunt trimise la un sponsor de viză din SUA, care intermediază relaţia dintre agenţiile de recrutare a forţei de muncă, angajatorii direcţi şi tineri. Următorii paşi sunt reprezentaţi de completarea contractului de muncă şi obţinerea vizei. În urma unui rezultat favorabil, studentul mai trebuie să îşi cumpere biletul de avion, care poate ajunge frecvent la suma de 1.000 de dolari.

Posted December 18, 2011 by nogovernment in Programul WORK&TRAVEL = SCLAVIE

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: